Simbioza 3

"Doamne... Copii... Ce se intampla? Tudor crede-ma ca..."
"Hei, gata? Ce ai luat bun? Tudor ti s-au lungit mainile de la alea..."
"Ha ha ha! Nu vezi cata forta am!"
"Am luat inghetata de mango!"
"Yammy! Te ajut la despachetat... Tudor vrei inghetata?"
"Da, pune-mi o portie."
"Ce ai mai luat? Mere... branza..."
"Ioana! Mi-a spus Tudor ca ceva nu e bine... Ce s-a intamplat?"
"Hm! Nu stiu nici eu mama... Nu stiu ce e... Astept sa se trezeasca Mircea... E o tipa care l-a tot sunat si i-a trimis mesaje de amentintare... Ii tot spune ca daca mai ramane cu mine... o sa fie de rau... Practic, ma ameninta pe mine. Am sunat mai devreme pe numarul de pe care a primit sms-uri, a raspun o femeie. Nu i-am recunoscut vocea. Nici Tudor nu are idee cine poate fi... Poate ca Mircea stie mai multe..."
"Mi se pare ciudat ca toate astea se intampla acum cand Mircea..."
"Cand Mircea ce, mama?"
"Cand au trecut trei ani de cand iesiti impreuna..."
"Ha ha ha! Cred ca ai vrut sa spui altceva... Ceva legat de un inel, nu?"
"Stii?"
"Am auzit ceva... Dar astept. Hm!"
"Mda... Dar ce s-a intamplat? Ce e cu Mircea?"
"Cand venea sa ma ia a primit iar un sms. De data aceasta unul mai dur... Cred ca asta l-a zapacit... Era foarte afectat cand ne-am intalnit... Noroc cu Tudor ca a fost prin preajma..."
"Si ce scrie in mesaj?"

Simbioza 2

"Ioana... Sunt obosit..."

"Tudor, il duc in casa. Trebuie sa doarma putin... Vedem dupa ce se trezeste. Poate reuseste sa se adune si sa ne spuna mai multe... Tu ce stii de mesajul asta? " "Mare lucru nu stiu... Mi-a spus acum cateva saptamani ca l-a sunat cineva sa-l ameninte... Tot legat de tine... Nu stiu ce sa spun, Ioana! O fi vreun fost de-al tau..." "Eu cu Mircea iesim de trei ani... De ce tocmai acum? Si ce nebun ameninta cu moartea? Tudor, sunt in pericol?" "Nu stiu ce sa spun... Mai e cineva acasa?" "Nu..." " Atunci mai raman putin... Hai sa il punem in pat..."

"Mircea, da-mi haina!"

"Inelul... Ioana..." "Ce inel? Despre ce vorbesti?"

"Ioana... Mircea acum cateva ore a vrut sa te intrebe ceva... Ei, hai! Te-ai inrosit!" "..."

"Ioana, eu... " "Mircea, trebuie sa dormi... Vorbim dupa... Bine? Hai... Te iubesc!" "Da... esti atat de frumoasa... Te iubesc si eu..."

"Tudor, ce se intampla? Ma tot gandesc cine poate fi si care e treaba... Un fost de al meu... Eu nu am iesit cu nimeni capabil sa faca asa ceva... Poate o fosta de lui Mircea? Orbita de gelozie?" "Se poate si asa..." "Unde e telefonul lui? Vreau sa ma uit daca mai sunt si alte mesaje..." "L-am lasat in camera." "Asteapta-ma aici. Vin imediat. Ma duc dupa telefon..." "Asa... mesajul asta tampit... Mesaje de la mine... Uite! Un alt mesaj cu un numar... Nu, e de la Stefan...Si-a schimbat numarul... Altceva... A! Cred ca am gasit. Asculta: TOT CU EA ESTI? TI-AM SPUS SA INCETEZI! Atat. Daca sun la numarul asta?" "Suna! Pune-l pe speaker! Sa vedem cine raspunde! Femeie sau barbat! Poate recunoastem si vocea..." "Suna..." "Ssssss!"

"Alo! Esti la ea, nu? Alo! De ce nu vorbesti? ... Ioana? Ioana! Tu esti, nu? Poti sa-ti iei adio de la tot! Esti ca si moarta!"

"Era femeie! Cine e nebuna asta? Il vrea pe Mircea? Sau ce? Tudor, ce se intampla?"

"... Poate Mircea ne poate lamuri... Eu credeam ca e vorba de un barbat... Ma gandeam ca e un fost de al tau... Acum nu mai inteleg nimic... Cand o fi iesit Mircea cu nebuna asta? Eu i-am cunoscut toate prietenele... Sau cel putin asa cred... Nici macar nu am putut sa recunosc vocea... Ioana, nu plange! Scapam noi de toata povestea asta! Putem mege si la politie..." "Mi-e frica... Nu ai auzit-o?" "E o nebuna care probabil a facut o pasiune pentru Mircea... Nu cred ca va trece la fapte..." "Sa vad daca mai sunt mesaje..." "Mai sunt?" "Stai... de la mine... de la mine... tot de la mine... de la tine... de la mine... Asta! MIRCEA, IOANA E O PACOSTE PENTRU TINE! LAS-O! Tudor..." "Hai, Ioana... linisteste-te! O sa se rezolve..."

"Ce faceti copii? Unde e Mircea?"

"Hei, mama! Mircea doarme putin... Nu se simtea prea bine..."

"Tudor, hai sa ma ajuti putin! Mai am in masina niste bagaje... Mi le aduci tu, te rog!"

"Sigur ca da, doamna! Imediat."

"Tudor, a cerut-o?"

"Nu, nu a apucat... S-a intamplat ceva ingrozitor... Mircea primeste niste mesaje de amenintare la adresa Ioanei..."

"Cum la adresa Ioanei? Imi ameninta cineva fata?"

"Da... se pare ca e o... femeie...Hai sa ducem astea in casa... O sa va povesteasca Ioana..."

Simbioza

Si-a strigat fericirea atat de tare incat s-au zguduit muntii! Avea sa fie un inceput bun pentru ceea ce isi propusese sa faca, insa dintr-o data, de la un simplu mesaj primit pe telefon i s-au intunecat gandurile si totul s-a sfarsit pentru el... Uitase complet cine este si de ce se afla acolo... Isi privea palmele ca un prunc ce tocmai si le descopera si nu intelegea de ce se misca ramificatiile acelea... Si ce tine in mana dreapta? Ce e cu tableta asta neagra? "Sa o arunc! Sa scap de ea! Cine sunt? Ce sunt?"

O astepta jos, in fata casei cand toate aceste schimbari au avut loc si nu mai stia unde se afla... Iar zgomotul orasului i se parea ingrozitor! Mainile lui ii tineau capul, iar ochii ii licareau nebuneste privind speriati de jur imprejur... "Ce se intampla?" Si pana sa coboare ea, el deja era plecat... Picioarele ii alergau fara stire si il duceau... nici el nu stia unde! Ajuns intr-un parc s-a asezat pe o banca si a stat acolo minute in sir fara sa clipeasca, fara sa gandeasca... Nu era capabil sa-si adune gandurile; nu stia ce anume il adusese in starea aceea... Nu stia cine este!

"Hei! Ce faci aici? Ai cerut-o? Ha ha ha! A spus nu? Hai ca am glumit... Ce naiba! Ce-i cu tine? Daca te-ai putea vedea... Ai o privire de om nebun... Bai! Ai luat-o razna?!? Unde e? Acum o jumatate de ora te-am lasat in fata casei ei... Unde e? I-ai dat inelul? Bai, omule! Trezeste-te! Ce ai? Unde e inelul? Ce naiba? Inca il ai la tine... Ai lasat-o balta sau te-a lasat ea pe tine?" Niciun raspuns. Refuza sa vorbeasca pentru ca nu intelegea cine este cel care il ia la rost si nici macar nu stie despre cine vorbeste... Poate ca il confunda.. Dar inelul? De ce avea el un inel la el si de unde stiea asta ca el are un inel? Poate ca intr-adevar il cunoaste... "Cine esti?" "Esti nebun? Cum cine sunt? Ai luat-o razna... Omule, ce se intampla cu tine?" "..." "Mircea, ce s-a intamplat? Unde e Ioana?" "Deci eu sunt Mircea... Ioana cine este?" "Faci misto de mine? Ioana e iubita ta! Sau era... Nu stiu! Naiba sa te ia de fraier!" "..." "Ce ai?" "Nu stiu... nu stiu ce se intampla... nu stiu cine sunt... adica da, sunt Mircea. Dar ce e cu mine? M-am trezit in fata unei case mari..." "Da, eu te-am lasat acolo. E casa Ioanei... Si ce s-a intamplat?" "Nu-mi aduc aminte... Aveam ceva in mana... o tableta neagra... Stiu doar ca ma uitam la ea si... cred ca am aruncat-o..." "Ti-ai aruncat Iphone-ul? Ha ha ha! Esti nebun!" "Iphone-ul?" "Da, ba! Telefonul tau! De ce l-ai aruncat" "Nu stiu!" " Si m-ai departe ce ai facut?" " Am venit aici... si pe urma ai venit tu..." "...Poate ca ai primit un mesaj care te-a zapacit atat... Unde ai aruncat telefonul?" "Acolo de unde am plecat..." "Hai vino, mergem sa il cautam! Poate asa aflu si eu ce se intampla cu tine... Ce te-a facut sa iti pierzi mintile..."

Erau din nou in fata casei Ioanei... Ioana era in curte; a iesit imediat cand i-a vazut. "Hei, Mircea, nu trebuia sa ma iei acum doua ore? Am stat si te-am asteptat pana acum... Nici nu mai am chef sa mergem..." Era o fata frumoasa, subtirica si inalta; cu parul lung si drept, saten inchis. Ochii caprui si mari, iar buzele ei carnoase il certau acum... Era Ioana, iubita lui? ... Da, ea trebuie sa fie! Ioana! Doamne, cat e de frumoasa! "Mircea! Nici macar nu-mi raspunzi..." "Lasa-l Ioana, e nebun. A luat-o razna! Si-a aruncat telefonul acum doua ore pe aici pe undeva... Cred ca l-a sunat cineva sau a primit un mesaj... Sigur asta s-a intamplat de atat de zapacit..." "Mircea, ce e cu tine?" "Ioana... esti atat de frumoasa..." "Iubitule... hai sa iti cautam telefonul..." "De ce plangi, Ioana?" "Tu ma faci sa plang ca te porti asa..."

"Unde naiba o fi? Ioana, ia suna-l!" "Il sun..." "Parca se aude ceva... Vine de acolo! Lasa-l sa sune... Ma duc sa vad... Gata, l-am gasit!" "Hai Mircea! Sa vedem..." M-a luat de mana... "Ce mana fina ai, Ioana... Si ce frumos zambesti... De ce plangi? Nu mai plange... " "Hai, hai sa vedem telefonul..." "Spune Tudor! Ce are telefonul ala blestemat de la zapacit atat?" " Stai sa ma uit la apeluri... Nu l-a sunat nimeni... Te-a sunat el... A fost sunat de mine.... de maica-sa... de tine... Nimic ciudat... Stai sa intru in sms-uri..." " Sa nu intri in sms-urile trimise intre noi!" "Stai mai linistita... Nu alea ma intereseaza... Ultimul mesaj... e de la tine..." "Da, l-am tot sunat si i-am trimis vreo doua mesaje... Treci peste alea..." "Asa... Ce naiba? A primit un sms de la un numar... Ia sa vedem... TERMINA TOTUL CU IOANA. AM TOT ASTEPTAT SA PUI CAPAT RELATIEI DAR VAD CA DEVINE DIN CE IN CE MAI SERIOS. SA NU INDRAZNESTI SA FACI CEEA CE AI DE GAND. DACA NU PUI ACUM PUNCT, ADIO IOANA! PAC PAC!!" "Ce e asta? Mircea, de la cine e mesajul? Cum adica... sa rupem totul altfel... Altfel ce? Cine e nebunul asta? Mircea! Cine ne ameninta? Ce se intampla?" "Eu stiam ceva... Mi-a spus el acum cateva luni ca tot primeste semnale negative de la cineva... Dar nu stiam ca e atat de grav..." "Ioana..." Si bratele lui o cuprinsera pe fata si imbratisarea era atat de puternica incat ea si-a dat seama cat de mult sufera el si cat de mult o iubea... Incepu sa planga. Plangeau amandoi... "Cine e asta, Mircea?"

Printre zei.

Isi doreste sa o cuprinda in brate, sa ii atinga obrazul si buzele sa-i simta caldura trupului... Va cobori pe stele! Intr-o zi, va fi a lui!

Justificare

Suntem oameni, cu sentimente intense. Insa nu clacam niciodata! Suntem niste invingatori! Simtim de multe ori dorinta de a impartasi celor dragi necazurile noastre, eliberandu-ne de frustrari si neajunsuri... Eu asez cuvintele.

Iubind din nou aceeasi femeie

Nu era atat de vechi infinitul... A venit ploaia si a maturat toate intrebarile ce nu-i dadeau pace. Si-a adus aminte! Era ea! Femeia lui! A iubit-o doi ani si s-a stins acum douazeci de ani...

Inima si-a reinceput bataile pentru ea.

...

Imagini prafuite prind culoare.

Patru ochi priveau cu patima si doua guri nesatule se iubeau sub soare.

Erau ei; doi amorezati juvenili.
...

La fel de frumoasa, de parca anii nu trecusera pentru ea... ochii mari plini de vitalitate, surasul bland... doar pentru el! Iubea din nou aceeasi femeie.

Nepatruns

Suflete plang de nepasare si inima doare!

Priveste mainile cu drag cum scriu scrisoare...

Era pentru tine gandul?

randurile insirate pe coala alba de hartie?

Si ce spunea?

...

Doresc! Iubesc! Ma doare!

...

Copil esti!

Cum, nu stiai?!

Iubirea doare!

Inchis intr-un ospiciu,

canta!

Rataceste!

E lumea lui absurda.

Pe varf de carbune

In gandul lui ratacit de veacuri,

mainile gasira alinare.

Povesti in imagini.

Intr-o lume mizera,

cuvinte nule.

Vrea un joc cu oameni mari,

cu oameni ce-si canta iubirea!

Suflete plang de nepasare si inima doare.

Priveste mainile cum scriu scrisoare!

Nu mie, nici tie,

nici celui ce va sa vie!

Scriu doar sa fie.

Actorul vietii

As putea sa traiesc oare toata viata jucand o farsa? O piesa proasta de teatru? ... Sincer nu stiu cine sunt... Care sunt eu? Ce sunt eu?

[...]

Oare am dat cu piciorul vietii? Fericirii? Oare toata viata o sa ma bantuie gandul "Ce ar fi fost daca..." Si totusi, gandindu-ma la trecut, nu regret decizia finala; regret doar ca am fost condusa de naivitate in cateva puncte ale vietii trecute. Atat.

[...]

Cu fiecare secunda ce trece ma simt tot mai straina: de mine, de tine, de celalalt, de cealalta, de toata multitudinea personajelor. Si de tot freamatul vietii in general!
Fericirea e doar o sintagma; un vis hedonic, o fantasmagorie. Poate ca... poate ca, totusi, a existat aievea... cand zmeii furau frumusete.

Astazi? Astazi fericirea nu mai exista; s-a pierdut in neant. Astazi, a ramas doar un act: mimam fericirea. Eu? Eu sunt cel mai bun actor. Rad, zambesc, iubesc - toate simple acte in piesa pe care o joc zi de zi, ora de ora, minut de minut, secunda de secunda, clipa de clipa... Si ajung sa intreb: "Cine sunt eu?", intrebare repetata la nesfarsit. De ce? Nimeni nu cunoaste actorul; se cunosc doar personajele interpretate impecabil. Noaptea, cand pleoapele se dedau lui Ene, actorul se dezbraca de personaj, isi intinde trupul si-si lasa gandul sa zburde. E el, dar nimeni nu poate sa-l cunoasca si sa raspunda framantarii: "Cine sunt eu?" Insa si in vis, singurele clipe de a fi incep sa dispara. Noaptea isi pierde linistea si urla infipta in spini, caci fiecare ratacire a sufletului devine malefica si-l doare; e transpus in lumi oculte, unde e obligat sa respire mucegai si sa se zbata in panza vaduvei. Asa e el? Un intemnitat al propriei fiinte? Caci daca, saracul actor, e cel din noapte... mai bine noaptea sa-l uite! Sa-l sara! Sa-l lase mascat pe vecie, oricum, nimeni nu-l stie!

In cerc

“M-am indragostit de ceva inexistent, de o idee ce mi-a venit intr-o zi. Nu a fost niciodata, insa taria dorintei mele a facut sa se nasca o iubire.”
A iubi – tristete; sentiment juvenil ce nu-si gaseste alinare. Obsesie, poate, caci cerebelului ii scartie rotitele. Au ramas neunse – motiv al uitarii profundului sentiment: iubire.
Paratule, ti s-a spus sa iubesti si poate ai fi iubit daca te-ar fi atins uriasele aripi albe si moi ale unui inger, unul pamantean coborat din cer, doar pentru tine. Ai fi iubit, poate, prima fiinta ce avea sa urmeze drumul tau; ce avea sa calce pe umbra pasilor taisi sa sadeasca-n urma-ti roadele iubirii voastre! Ai fi putut iubi chiar si intinsul orizont, daca acesta s-ar fi apropiat de tine!
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
Pierdere – o briza usoara de vara.
…Si totul se opreste; in clepsidra Terrei, timpul s-a scurs.
A vrut sa fie iubit si cand i-a sosit timpul, i s-a spus ca firul dragostei si-a gasit sfarsitul infinit. A plans. Lacrimi – negare. Si a inceput sa urasca tot ce a iubit sau tot ce ar fi putut sa iubeasca. A inceput prin a-si nega existenta si a sfarsit prin acceptarea a tot ceea ce era malefic. Asa si-a inceput defaimarea.
Dezastru; monstros dezastru – tot ce atingea devenea hidos si lipsit de viata.
In el lua nastere o alta fiinta ce cunostea doar pacatul si dorinta de razbunare. Cel care, odata, si-a dorit iubirea zacea aproape mort in balta de sange a unei vene umflate de manie.
Pe cel cu ura sadita in suflet, n-avea sa-l induplece nimic. Ai fi putut crede ca era pruncul Satanei…, sau cel putin, neam cu ea.
Intr-o zi, cand Soarele iesise la plimbare pe straziile pustii si prafuite, malefica fiinta isi facu si ea simtita prezenta pe o ulita ingusta si de piatra cubica, ascutita in colturi si foarte lucioasa.
Soare – lumina – puritate. Si atunci incepu sa urasca Soarele. Ar fi vrut ca peste Univers sa cada intunericul, o cortina neagra si grea.
Intuneric – noapte. Da, daca era ceva care sa-i placa, acel ceva era noaptea. Nutrea un plan al pierderii de lumina, insa planul lui nu-si gasi materializare, lumina soarelui indarjindu-se sa fie mai puternica cu fiecare miscare pe care fiinta o facea. Folosindu-se de puterea neagra, smulse cuburile de piatra si arunca cu ele dupa Soare, insa acesta nici macar o fractiune de secunda nu si-a pierdut stralucirea. Iar asta i-a adus multa neliniste; isi dorea cu atata inversunare ca intunericul sa troneze, incat nu realiza ca ceva se intamplacu el. De ceva vreme, puterile i se sleisera, forta si taria care-l intampinasera la inceput, acum le cam pierduse. Era un cadavru ce umbla; era un zombi ce nu avea stare si hoinarea singur pe strazile infundate ale orasului.
Ii ura pe toti. Ura chiar si noaptea care reusise sa-i aline uratul singuratatii… Acum ii ura pe toti. Altadata i-ar fi iubit. Da, i-ar fi putut iubi pe toti… Dar acum… acum l-a ucis pentru totdeauna pe cel care se cuibarise in sangele unei vene muntoase.
Incordare, o clipa de slabiciune si ar fi inceput balansul; l-ar fi primit tarana la sanul ei. Oricum, omenirea isi dorea moartea lui. O,da! Si Cerul! Acolo sus, se zvonea c-ar fi singura creatura pe care Domnul a pierdut-o in totalitate. Atunci s-a gandit divinitatea sa rupa o raza de soare! Si o rupse; presera peste ea tarana. O fiinta aproape umana lua nastere. Trup de om, insa omului acesta ii crescuse in spate ceva de care doar ingerii se pot bucura.
Il vazu.era tot acolo. Incercarea lui de a nu se clatina, il facuse sa inradacineasca, adica… unghiile falangelor inferioare se prelungisera peste masura si se infipsesera cu indrazneala in lut. Tinea ochii inchisi si urechiile si le astupase cu clei – nu vroia sa vada si sa auda nimic din tot ce se intampla in jurul lui.
Probabil isi dorea o metamorfozare. Un copac, un copac cu spini puternici si plini de venin.
Insa ultima fiinta creata, il atinse cu ceva atat de moale… Deschise ochii. Alb.
…Si totusi, cel care putea iubi, nu murise. O lacrima ce incepu sa–i ude oblazul sterse dorinta metamorfozei. Facu un pas – durere – unghiile se rupsera si ramasera moarte in adincimi.
Intinse o mana tremuranda ce atinse divinele aripi. Era al lui; ii fusese trimis. Si planse.
Pierdere – o briza usoara de vara.
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
…Isi amintea…
Ar fi putut iubi Universul; acum da, il putea iubi. I-a fost trimis un inger, unul pamantean, doar pentru el.
“M-am indragostit de ceva ce exista; de o idee materializata in fapt, pentru totdeauna. Taria dorintei mele a facut sa nasca o iubire.” – ultimele cuvinte ale unei fiinte parate la instanta celesta, fiinta ce a invatat sa iubeasca si care a fost iubita de ingeri.

Suprema dovada a dragostei: sa fi iubit de ingeri.

Om - absolut

Zăpuşeală. Pe umbra unui om se prelinge o picatură de sudoare. Îi era cald, îşi duse mâna la frunte, şi-o şterse, cu o mişcare leneşă, apoi privi depărtarea. Nu mişca orizontul; pesemne amorţise, iar vântului îi era lene să adie.

Omul vru sa meargă, însă cauciucul din talpa pantofului drept, îl opri – se lipise de smoala asfaltului, iar smoala avu grijă să se contopească cu el. Deveniră un întreg şi nu vrură sub nicio formă, să renunţe la această întregire a lor. Când omul realiză asta, cedă. Îşi lăsă pantoful cu aleasa inimii, sau mai degrabă, a tălpii lui. Îl lăsă şi pe stângul, să fie martorul iubirii celor doi miri.

Mergea desculţ omul.

Soarele se transformă la amiază într-un vulcan ce clocotea nervos. Din când în când, scuipa bucăţi de lavă arsă. O bucată de lavă îi nimeri pălăria de paie ce şi-o îndesase pe cap; o arse facând-o scrum. Acum soarele îi bătea în cap, iar smoala îi clocotea sub picioare. Cu toate acestea, nu se opri. Ştia că o pauză i-ar fi fost fatală, deoarece picioarele ar fi refuzat să se mai pună în mişcare, iar asta i-ar fi adus topirea, sau poate chiar, carbonizarea, rămânând, îintr-un final, doar cenuşă. O pauză ar fi însemnat că se dă bătut, ar fi însemnat că renunţă la ideea că omul poate învinge forţa naturii.

Aşadar, merse mai departe…

I se uscase gura, însă pe pielea lui curgeau râuri de apă sărată. Îi era sete; neavând altă sursă de apă, îşi linse cu lăcomie umărul. Era sărat; o pungă de sare gronjoasă parcă i se vârâsse în gură. I se opri respiraţia. În cele din urmă îşi reveni. Rasufla greu intr-adevar, insa, cel putin acum, isi putea umple plamanii cu aer.
Căldura amuţise şi pietrificase parca totul. Omul părăsise de mult dunga alba a asfaltului smolit şi se afundase tot mai mult în pădurea ce se arăta timid dea lungul şoselei; ici colo un arbore, însă cu cat te îndepărtai mai mult de tot ceea ce înseamna urban, te avantai în sălbăticie.

Orătăniile disparuseră toate, iar vântul nu se auzea printre frunze. Singura mişcare era pasul greoi şi în reluare al omului ce păşea pe albia unui pârâu ce nu mai era – îl băuse soarele pană la ultima picatură.

………….

O umbră ce venea de undeva de sus opri mersul nostalgic al omului. Îşi ridică cu greu ochii ce se pironiseră-n pamant. Privi cerul. Acolo sus - schimbare. De undeva, din infinitul cerului, apăruse un punct cenuşiu; acesta se mari, iar in cele din urma, omul vazu diviziunea punctului într-o multitudine de punctuleţe care începură să se mărească din ce în ce mai mult. Apoi, acestea începură să se certe şi… deodată, pic. Omul tresări; îl atinsese pe obraz. Şi acest prim pic fu urmat de o sumedenie de clone ale lui.

…Şi ploaia începu sa ude colbul, şi odata cu el, şi omul care fu surprins de aceasta schimbare. Totuşi, deschise gura şi îşi potoli setea. Acum, stop! Trebuia să se oprească, însă norii îşi renegară în continuare pruncii. Un bici rece îi inundă tot trupul.

Se auzeau tobele ploii. Era mult freamăt în jur, însă regularitatea cu care picurii păstrau ritmul, facea ca tot celălalt zgomot sa fie înghiţit.

Dar omul vroia sa audă şi altceva decat ploaia! Îşi ascuţi pentru a doua oară urechile. Auzi cum ceva se târăşte într-o scorbură de copac bătrân. De abia atunci realiză că era ud până sub piele; apa din corpul său îşi depăşise procentul, iar asta îl cam sperie pe om. Fugi spre copac, iar desişul frunzişului acestuia îl protejă pe om.

Perdeaua de apa se trase odată cu înserarea care trase, la randul ei, perdeaua nopţii. Atunci omul îşi spuse ca va înnopta sub protectorul său, urmând să-şi continue drumul în zori.

Îşi rezemă capul pe o radacină care refuzase viermii pământului şi evadase spre aer. Omul privi spre înălţări. Luna se ivi mare şi rotundă deasupra lui. Îşi spuse omul ca avea sa fie o noapte lungă. Vru sa închidă ochii, şi chiar îi inchise pentru o clipă, însă îi apăru în minte chipul feciorelnic al lunii. O privi iar; niciodată nu i se mai paruse atât de diafană… Ar fi vrut-o doar pentru el. De ce să o mai împartă şi cu alţii? Apoi… văzu stelele. Era gelos pe ele; erau prea aproape de ea… ar fi vrut să fie în locul lor… sau măcar în locul uneia… Să facă schimb: el-stea, iar steua-om; el-sus pe cer, iar steaua-jos pe pământ.

…Şi o stea căzu, iar el se ridica la ceruri.

Aproape, atat de aproape de ea, şi totuşi mii de leghe distanţă de aleasa inimii. Îşi dorea să o atingă…şi această dorinţă, făcu sa nască în el credinţa în zei; zei uriaşi care să transforme cerul într-o masă de biliard, stelele-n bile, iar luna într-o gaură. Iar Zeus să ia tacul în mână şi să-l loveasca pe el, omul-stea-bila, să-l introducă în gaură, adică-n Lună. Atât. Iar apoi zeii să-şi oprească jocul; să fie doar ei doi: omul şi Luna.

…Vru să-şi îmbrăţişeze iubita, dar se trezi îmbrăţişând şi sărutând cu ardoare ţărâna. Scuipă, şi rămase cu un gust amar – fusese doar un vis din care se trezise tocmai când totul prinsese contur, iar el era atat de aproape de ea…

Se ridică oftând. Mulţumi copacului pentru ospitalitate şi privi în jur. Era ceaţă şi soarele nu era încă rotund. Era frig, însă omul nu vru sa ştie asta. Se dezbrăcă şi se spală în roua ierbii. Simţea cum pielea îi era săgetată din toate parţile, însă negă această durere. Fu nevoit, totuşi, sa recunoască că îi este frig atunci când îşi văzu mâinile învineţite şi reci ca de mormânt. Se îmbrăcă cu hainele-i arse, plouate şi uscate de căldura corpului său. Şi merse. Tremura. Ceaţa era tot mai densă; aerul – tăios şi rece; vântul sufla nervos şi ridica în aer covorul frunzelor vestejite. Se formă o tornadă ce matură tot mirosul toamnei târzii şi dispăru odată cu ea.

Cerul se acoperi cu o mazgaă albă care începu să curgă; întâi rar cu stelute mici, ca în cele din urmă, steluţele să se transforme în bulgări vătoşi care se spărgeau şi se transformau în praf, iar cristalele de praf alb se imprăştiară, prin magie, pe toata suprafaţa terrei. Ningea. Omul uită de frig şi râse. Îi clănţăneau dinţii, însă râdea; îl cuprinsese o isterie nebună. Ningea peste el, dar nici prin gand nu-i trecea sa se adapostească. Neaua îl transformă în om de zapadă, iar noaptea îl ingheţă. Era singurul om de zapada ce veghea pe tot întinsul alb.

Un timp, omul fu fericit ca era de zapadă, însa fericirea lui nu dură mult. Anchilozase şi i se părea că niciodată nu o sa mai poată sa zburde. Nu-şi mai simţea corpul; parca nici nu mai era al lui – se simţea străin de el. Ingheţase cu totul, sau nu! – ochii îi rămăsaseră calzi, pe ei îi mai putea mişca! Ochii lui urmareau un fulg de nea până când acesta se contopea cu plapuma moale şi catifelată a zăpezii. Ochii priviră în jos, se gândeau că pământului trebuie sa-i fie tare bine înfofolit astfel. Şi aveau dreptate, însă ceea ce nu ştiau ei, este ca un plăpând ghiocel tocmai prindea viaţă.

În dimineaţa următoare, soarele prinse curaj şi-şi trimise razele-i calde în toate colţurile albe ale întinsei tipsii de pământ şi astfel zăpada începu să se topească. Iar omul simţi că trăieşte. Alergă după fluturi şi mirosi florile. Se bucură pentru fiecare semn de viaţă. Acum soarele era bland şi iubitor şi dezmierda cu razele lui toata natura. Omul îşi aminti de albia pârâiaşului băut de soare. Alergă iute spre într-acolo. Zâmbi. Un pârâu vesel se ducea la vale vestind în drumul său venirea unui nou început.

Omul se gândi la existenta sa. I se paru ca viaţa trecuse pe lângă el ani şi ani de-a rândul şi el nu facuse nimic ca să o oprească. Vroia să se întoarcă acasă şi să trăiască.

Merse de-a lungul pârâiaşului până ce ajunse în dreptul singurei linii ce rămăsese alba – aceea a asfaltului.

Omul şi apa îşi luară rămas bun, nu înainte de a-şi promite reciproc ca vor trăi pe deplin.

Omul urmări dunga infinită… Undeva, mai departe, se vedeau două puncte negre pe albeaţa dungii. Râse şi plânse. Işi aminti de mire si de martor. Alergă. Şireturile fluturau vesele în aer; salutându-l. Işi încălţă mulţumit pantofii, trase aer în piept şi alergă spre viaţă!

Zbor

Zboara! Intinde aripi si du-te! Infinitul te vrea a lui!

Doi ochi mari, rotunzi, cu gene lungi m-au privit intrebatori. Nu au citit ultimile pagini ale povestii; l-a smuls vantul cu mult timp inainte. Dar eu stiam sfarsitul! Era scrisa de mine povestea inainte de o cunoaste pe ea. O poveste de dragoste neconventionala. O poveste in care protagonistii nu traiesc fericiti pana la adanci batraneti, o poveste in care isi iau ramas bun unul de la celalalt tocmai cand dragostea este mai intensa.

Au curs lacrimi din ochii ei blajini implorandu-ma sa rescriu finalul. Sa-l rescriu? Am ramas fara pana si cerneala, fara hartie si slove! A plecat capul si lacrimile i se innodau in barbie. A inchis ochii, a tras aer in piept, si-a luat zborul. Atunci, brusc, doua maini s-au intins cersind imbratisarea ei! Un gand a inceput sa zbiere: "Ai lasat-o sa plece! De ce? De ce ai gonit-o? Numai tu cu ideile tale nebune! Esti pustiit acum. E bine? Spune, e bine??!?!" Am cazut in genunchi. Ma durea ceva inlauntrul meu. Am simtit ochii cum pulseaza sub presiune si barbia a inceput sa imi tremure involunar. Pierdusem si ultima fiinta ce indraznise sa iubeasca un fixist.

Ratacind prin ganduri

De ceva vreme ratacesc prin gandurile tale. Doar sentimente inabusite zac de veacuri prinse adanc de arterele inimii tale stafidite.

Zambetul candid pe care il afisezi cu atat de multa nonsalanta e doar minciuna. In ganduri, lacrimi iti curg de durere si inima sfasaiata iti urla: "De ce? De ce ce-i rau e odios? De ce bunul e sublim? De ce cand dragostea piere, ma uiti? De ce cand eu iti cer, tu pleci?" Privindu-ti ochii, nu am putut citi in ei durerea inimii tale; ei imi zambeau linistiti a nepasare.

Am trecut intr-o zi pe la tine. O mana a intors o foaie de hartie pe verso; iar doi ochi zapaciti la inceput si-au recapatat repede calmul si seninatatea obisnuita. Ti-am sarutat obrazul, iar tu mi-ai oferit un ceai de iasomie. In timp ce pregateai ceaiul, am aruncat un ochi pe slovele mazgalite de tine. Erau ganduri. Din acea zi hoinaresc prin gandurile tale. Pana si eu am crezut ca esti un indiferent. M-am inselat amarnic! Esti capapbil de cele mai nobile sentimente, dar iti este teama sa te lasi cunoscut asa cum esti in ganduri...

Daca ea ar fi stiut ca-ti pasa...

Daca ea ar fi simtit inima cum bate...

Dar nu. Doar zambet ironic.

Ea pleaca.

Si acum, gandurile-ti o plang. Insa cuvintele tale au rostit doar nepasare.

Te-am cautat ieri. M-ai privit fix si te-ai prefacut ca nu intelegi ce vreau de la tine... Si palma mea ti-a inrosit obrazul ce a inceput sa arda. Nu-i nimic; meriti. Un "Renunta!" mi-a alergat de pe buze si am vrut sa plec, insa ai alergat dupa mine intrebandu-ma de unde stiu... Ochii m-au dat de gol, parandu-ma cumplit, reusind sa-i faca pe ai tai sa se plece... Atunci, pentru prima data, ai lasat gandurile sa-ti inunde chipul; rostogolindu-se pe obrajii tai pareri de rau... In acel moment, doua brate mi-au incolacit gatul si lacrimi mi-au udat parul.

Semnatura de iubire

Ploua cu suflete
Miroase a frezie destinul.

Canta un mars.
Picura ploaia rochia de matase fina.

Doua zambete s-au adunat intr-unul
Doua trupuri - unul!


PS. Felicitari, Raluca&Florin!

Cafea cu lapte

Intr-o singura zi norii au mancat din soare si au inceput sa scuipe varatic prin stropi.

Intr-o singura zi marea a furat nisip si dunele se joaca spritene-n vartej.

Intr-o zingura zi rasaritul a patat noaptea cu gadilat de raze galbene.

Intr-o singura zi cerul s-a spart si-mi ploua pamantul.

Intr-o singura zi am privit spre viata si am vazut infinitul.

Altfel de versuri...

20.02.2010

Tu care plangi neincetat
cui dai aceste lacrimi?

Fire blajina, far' de lumina,
priveste-n urma lor si vezi.

Si pentru ce? De ce? Si ce?

Un zombi cu maini intinse,
ti-alina dor.
El stie unde spaima zace.

Cand timpul bate ceasul fix,
din mormant se scoala mortul.
Viziteaza un viu si-i cere socoteala
pentru lacrimi ce a lasat sa curga,
pentru clipele in care a promis
iubire vesnica si truda.

Iar vizitatul frica-n piept o simte
Si nici sa planga el nu poate,
caci inima i-a stat in loc,
iar ochii ii lucesc a moarte.

-Trezeste-te din agonie!,
ii striga zombi.
Ai toata viata-nainte,
nu esti pe moarte!
Dar ia aminte!
Prea multe lacrimi ai lasat sa curga!
De ce? Si pentru ce? Si ce?

-Am fost un las,
raspunde tanarul timid.
In fiecare dimineata,
privind-o cat e de frumoasa,
senina ca o zi cu soare...
Eu, m-am speriat.

Am hotarat sa plec.
Nu a simtit ea oare,
cum bate inima de tare?
Si am plecat.

Mi-e dor de ea!
De rasul ei candid,
de parul ei cel vanilat!

-Intoarce-te!, ii porunceste zombi.

-Sa ma intorc?
... Eu? Eu m-as intoarce.
Dar ea? Ea ma mai vrea?

Am sa ma intorc umil,
lasandu-mi ochii-n jos,
sub plecaciune.

...

Cand dimineata bate-n geam,
imparte lumea-n doua:
un zombi, in mormant se afunda;
un tanar, linistit,
spre casa vede drumul.

El, tanarul,
a sarutat obrazul fin.
Ochii iubitei s-au deschis.
Cu atata duiosie il privira!
Si buzele-i carnoase,
in delir,
soptira.

Speranta

Sunt in mijlocul unei tornade; totul in jurul meu se invarte…
…Si ce haos e dincolo de mine…si parca pentru cateva clipe am uitat sa mai exist si timpul s-a oprit. Totul era inghetat; tot: frunza, dobitoaca, suflare de om. Si chiar si vantul inghetase; si cea mai mica adiere se dezlipise de pe buzele copacilor ce fara ea au uitat sa mai respire. Si fara aceasta eliberare de oxigen, totul era pustiu si gol.
Sufletul meu s-a speriat de nimicirea goliciunii si a incercat sa se desprinda de ea. A luptat cu toate fortele, cele vazute si cele nevazute, dar zadarnic.
…In cele din urma a renuntat sa mai lupte. Atunci a inceput cu adevarat dezastrul! Si tot ce era inghetat s-a transformat in para de foc.
Si vantul te ardea pe spinare; si adierea care amutise inainte, era foc.
Si sufletele oamenilor erau arse, si inima, si trupul.
Se dezlantuisera cu adevarat fortele iadului.
…Dar undeva in arsul focului, licarea o lumina blanda; palpaia cu ultimile ei puteri. Era totusi o sansa pentru a salva lumea de dezastrul ce se abatuse asupra ei.
…Si ochii-mi erau indreptati spre speranta. Fara sa simt, o mana s-a lungit pentru a o atinge. Dar ea se indeparta tot mai mult…, tot mai mult…

…Si a ramas speranta o Lumina!

Sentinta

Doi plang – unul in bratele celuilalt.
Scrie cu sange pe sfletul lor:
Despartire,
un singur cuvant,
ce poate, ar trebui sa doara,
dar nu.
De data asta,
lacrimile ce se scurg pe rapa unui rid adanc,
un izvor de fericire sunt.
Priveste in jurul tau si razi!
Fugi!
Un fluture, fara aripi, alearga.
Parfum, polen si…pleaca.
Galben.
Si mori de gelozie.
Plangi.
Da apa izvorului tau
si uda-l!
vine un fluture,
ineaca-l!
Du-l cu tine, raule,
in mare,
iar marea in ocean sa-l duca!
Parasit in mijlocul oceanului,
va strange malul si-si va ridica o movila.
Acolo, in desertul apei,
un fluture ce poarta cu el,
mereu,
curcubeul,
va sadi viata.
Razi!
Fugi, fluture!
Alearga!

Cautare

A inceput sa cada puful din aripi; erau atat de moi… Moliciunea lor ma inalta spre nourii albi de vata zaharisita. Dar acum, cand vreau sa urc spre neant, ele atarna ca doua maini fara vlaga. Ma trag spre ivan, facandu-si inaltarea spre stirbirea pamantului.

Am picurat roua vietii peste ele, insa apa s-a transformat in acid care a inceput sa arda. Si tot ceea ce a fost mladios si pur a devenit pulbere de cenusa uscata de vant.

…Fara aripi am ramas un homiculus. Hoinaresc pe strazi pustii fara nume… Strazi fara nume… Asa am ramas si eu – fara nume… Aripile ma faceau inger, iar acum…, acum sunt un oarecare pe o strada oarecare. Straduta asta mica si stramta ma face sa fiu si mai lipsit de libertate; imi stirbeste logosul!

Si ce esti inger cu aripi de cenusa arsa si lipsit de logos? Te-ai putea numi om, dar un om fara grai e pierdut in umanitate. Si atunci, ce esti? Stiu. Esti o senzatie ce vine si pleaca; esti un hoinar ratacit in singuratatea-i! Si atunci, pasul tau de ce mai face umbra pamantului? De ce nu lasi sa rasara viata semanata de zambetul pueril ce iubeste o zi torida de vara? Hoinarule, zambetul lui nu sadeste in tine penele fericirii? Nu?!? A….,da. Am uitat ca ti-a fost ars si sufletul. A ramas doar un trup frumos, dar putrezit inlauntrul lui. Si frumusetea-i trecatoare, insa cel putin acum ai ramas cu ea. E tot ce ti-a mai rams din spatiul celestru. Dar pentru cat timp? Caci, nu vezi, efemeritatea timpului, nu iarta nici macar divinitatea!

Si ce ai sa faci, inger ars, cand floarea frumusetii tale o sa ofileasca? Ti se va indeplini dorinta? Vei ajunge oare in neant? Dar ce folos daca nourii vatosi te vor lasa sa cazi?

Te va macina abisul si vei ajunge o molecula, un atom…

Din vremuri apuse

Dezacord

Bate in gand

Un strop de vant

Ce sufla tare

In nepasare.

Zgarie in palma

Un colt de inima

Ce bate-n piept

La orice drept.

Si zile-s ere

Pierdute-n zare

Caci timpul nu-i

In varf de cui

Si vrand – nevrand

Vezi cum un gand

Prinde contur

Sus in azur

Zboara spre mine

Si eu nu sunt

Zboara spre tine

Si tot e bine

Zboara spre tine

Vine spre mine

Si eu nu sunt

Te ia pe tine!

Prinde un vis

Te arunca-n abis

Uita de tine

Ca si de mine

Ramai perplex

Fara reflex

Cu brate-ntinse

Tot necuprinse

In vad

La fel de fad

Un strop de vant

Iti bate-n gand.