9 mai 2012
Simbioza 3
"Hei, gata? Ce ai luat bun? Tudor ti s-au lungit mainile de la alea..."
"Ha ha ha! Nu vezi cata forta am!"
"Am luat inghetata de mango!"
"Yammy! Te ajut la despachetat... Tudor vrei inghetata?"
"Da, pune-mi o portie."
"Ce ai mai luat? Mere... branza..."
"Ioana! Mi-a spus Tudor ca ceva nu e bine... Ce s-a intamplat?"
"Hm! Nu stiu nici eu mama... Nu stiu ce e... Astept sa se trezeasca Mircea... E o tipa care l-a tot sunat si i-a trimis mesaje de amentintare... Ii tot spune ca daca mai ramane cu mine... o sa fie de rau... Practic, ma ameninta pe mine. Am sunat mai devreme pe numarul de pe care a primit sms-uri, a raspun o femeie. Nu i-am recunoscut vocea. Nici Tudor nu are idee cine poate fi... Poate ca Mircea stie mai multe..."
"Mi se pare ciudat ca toate astea se intampla acum cand Mircea..."
"Cand Mircea ce, mama?"
"Cand au trecut trei ani de cand iesiti impreuna..."
"Ha ha ha! Cred ca ai vrut sa spui altceva... Ceva legat de un inel, nu?"
"Stii?"
"Am auzit ceva... Dar astept. Hm!"
"Mda... Dar ce s-a intamplat? Ce e cu Mircea?"
"Cand venea sa ma ia a primit iar un sms. De data aceasta unul mai dur... Cred ca asta l-a zapacit... Era foarte afectat cand ne-am intalnit... Noroc cu Tudor ca a fost prin preajma..."
"Si ce scrie in mesaj?"
8 mai 2012
Simbioza 2
7 mai 2012
Simbioza
16 ianuarie 2012
Printre zei.
27 octombrie 2011
Justificare
26 iulie 2011
Iubind din nou aceeasi femeie
Imagini prafuite prind culoare.
...
18 iulie 2011
Nepatruns
24 ianuarie 2011
Pe varf de carbune
22 ianuarie 2011
Actorul vietii
As putea sa traiesc oare toata viata jucand o farsa? O piesa proasta de teatru? ... Sincer nu stiu cine sunt... Care sunt eu? Ce sunt eu?
[...]
Oare am dat cu piciorul vietii? Fericirii? Oare toata viata o sa ma bantuie gandul "Ce ar fi fost daca..." Si totusi, gandindu-ma la trecut, nu regret decizia finala; regret doar ca am fost condusa de naivitate in cateva puncte ale vietii trecute. Atat.
[...]
Cu fiecare secunda ce trece ma simt tot mai straina: de mine, de tine, de celalalt, de cealalta, de toata multitudinea personajelor. Si de tot freamatul vietii in general!
Fericirea e doar o sintagma; un vis hedonic, o fantasmagorie. Poate ca... poate ca, totusi, a existat aievea... cand zmeii furau frumusete.
Astazi? Astazi fericirea nu mai exista; s-a pierdut in neant. Astazi, a ramas doar un act: mimam fericirea. Eu? Eu sunt cel mai bun actor. Rad, zambesc, iubesc - toate simple acte in piesa pe care o joc zi de zi, ora de ora, minut de minut, secunda de secunda, clipa de clipa... Si ajung sa intreb: "Cine sunt eu?", intrebare repetata la nesfarsit. De ce? Nimeni nu cunoaste actorul; se cunosc doar personajele interpretate impecabil. Noaptea, cand pleoapele se dedau lui Ene, actorul se dezbraca de personaj, isi intinde trupul si-si lasa gandul sa zburde. E el, dar nimeni nu poate sa-l cunoasca si sa raspunda framantarii: "Cine sunt eu?" Insa si in vis, singurele clipe de a fi incep sa dispara. Noaptea isi pierde linistea si urla infipta in spini, caci fiecare ratacire a sufletului devine malefica si-l doare; e transpus in lumi oculte, unde e obligat sa respire mucegai si sa se zbata in panza vaduvei. Asa e el? Un intemnitat al propriei fiinte? Caci daca, saracul actor, e cel din noapte... mai bine noaptea sa-l uite! Sa-l sara! Sa-l lase mascat pe vecie, oricum, nimeni nu-l stie!
17 decembrie 2010
In cerc
A iubi – tristete; sentiment juvenil ce nu-si gaseste alinare. Obsesie, poate, caci cerebelului ii scartie rotitele. Au ramas neunse – motiv al uitarii profundului sentiment: iubire.
Paratule, ti s-a spus sa iubesti si poate ai fi iubit daca te-ar fi atins uriasele aripi albe si moi ale unui inger, unul pamantean coborat din cer, doar pentru tine. Ai fi iubit, poate, prima fiinta ce avea sa urmeze drumul tau; ce avea sa calce pe umbra pasilor taisi sa sadeasca-n urma-ti roadele iubirii voastre! Ai fi putut iubi chiar si intinsul orizont, daca acesta s-ar fi apropiat de tine!
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
Pierdere – o briza usoara de vara.
…Si totul se opreste; in clepsidra Terrei, timpul s-a scurs.
A vrut sa fie iubit si cand i-a sosit timpul, i s-a spus ca firul dragostei si-a gasit sfarsitul infinit. A plans. Lacrimi – negare. Si a inceput sa urasca tot ce a iubit sau tot ce ar fi putut sa iubeasca. A inceput prin a-si nega existenta si a sfarsit prin acceptarea a tot ceea ce era malefic. Asa si-a inceput defaimarea.
Dezastru; monstros dezastru – tot ce atingea devenea hidos si lipsit de viata.
In el lua nastere o alta fiinta ce cunostea doar pacatul si dorinta de razbunare. Cel care, odata, si-a dorit iubirea zacea aproape mort in balta de sange a unei vene umflate de manie.
Pe cel cu ura sadita in suflet, n-avea sa-l induplece nimic. Ai fi putut crede ca era pruncul Satanei…, sau cel putin, neam cu ea.
Intr-o zi, cand Soarele iesise la plimbare pe straziile pustii si prafuite, malefica fiinta isi facu si ea simtita prezenta pe o ulita ingusta si de piatra cubica, ascutita in colturi si foarte lucioasa.
Soare – lumina – puritate. Si atunci incepu sa urasca Soarele. Ar fi vrut ca peste Univers sa cada intunericul, o cortina neagra si grea.
Intuneric – noapte. Da, daca era ceva care sa-i placa, acel ceva era noaptea. Nutrea un plan al pierderii de lumina, insa planul lui nu-si gasi materializare, lumina soarelui indarjindu-se sa fie mai puternica cu fiecare miscare pe care fiinta o facea. Folosindu-se de puterea neagra, smulse cuburile de piatra si arunca cu ele dupa Soare, insa acesta nici macar o fractiune de secunda nu si-a pierdut stralucirea. Iar asta i-a adus multa neliniste; isi dorea cu atata inversunare ca intunericul sa troneze, incat nu realiza ca ceva se intamplacu el. De ceva vreme, puterile i se sleisera, forta si taria care-l intampinasera la inceput, acum le cam pierduse. Era un cadavru ce umbla; era un zombi ce nu avea stare si hoinarea singur pe strazile infundate ale orasului.
Ii ura pe toti. Ura chiar si noaptea care reusise sa-i aline uratul singuratatii… Acum ii ura pe toti. Altadata i-ar fi iubit. Da, i-ar fi putut iubi pe toti… Dar acum… acum l-a ucis pentru totdeauna pe cel care se cuibarise in sangele unei vene muntoase.
Incordare, o clipa de slabiciune si ar fi inceput balansul; l-ar fi primit tarana la sanul ei. Oricum, omenirea isi dorea moartea lui. O,da! Si Cerul! Acolo sus, se zvonea c-ar fi singura creatura pe care Domnul a pierdut-o in totalitate. Atunci s-a gandit divinitatea sa rupa o raza de soare! Si o rupse; presera peste ea tarana. O fiinta aproape umana lua nastere. Trup de om, insa omului acesta ii crescuse in spate ceva de care doar ingerii se pot bucura.
Il vazu.era tot acolo. Incercarea lui de a nu se clatina, il facuse sa inradacineasca, adica… unghiile falangelor inferioare se prelungisera peste masura si se infipsesera cu indrazneala in lut. Tinea ochii inchisi si urechiile si le astupase cu clei – nu vroia sa vada si sa auda nimic din tot ce se intampla in jurul lui.
Probabil isi dorea o metamorfozare. Un copac, un copac cu spini puternici si plini de venin.
Insa ultima fiinta creata, il atinse cu ceva atat de moale… Deschise ochii. Alb.
…Si totusi, cel care putea iubi, nu murise. O lacrima ce incepu sa–i ude oblazul sterse dorinta metamorfozei. Facu un pas – durere – unghiile se rupsera si ramasera moarte in adincimi.
Intinse o mana tremuranda ce atinse divinele aripi. Era al lui; ii fusese trimis. Si planse.
Pierdere – o briza usoara de vara.
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
…Isi amintea…
Ar fi putut iubi Universul; acum da, il putea iubi. I-a fost trimis un inger, unul pamantean, doar pentru el.
“M-am indragostit de ceva ce exista; de o idee materializata in fapt, pentru totdeauna. Taria dorintei mele a facut sa nasca o iubire.” – ultimele cuvinte ale unei fiinte parate la instanta celesta, fiinta ce a invatat sa iubeasca si care a fost iubita de ingeri.
Suprema dovada a dragostei: sa fi iubit de ingeri.
29 noiembrie 2010
Om - absolut
Mergea desculţ omul.
Soarele se transformă la amiază într-un vulcan ce clocotea nervos. Din când în când, scuipa bucăţi de lavă arsă. O bucată de lavă îi nimeri pălăria de paie ce şi-o îndesase pe cap; o arse facând-o scrum. Acum soarele îi bătea în cap, iar smoala îi clocotea sub picioare. Cu toate acestea, nu se opri. Ştia că o pauză i-ar fi fost fatală, deoarece picioarele ar fi refuzat să se mai pună în mişcare, iar asta i-ar fi adus topirea, sau poate chiar, carbonizarea, rămânând, îintr-un final, doar cenuşă. O pauză ar fi însemnat că se dă bătut, ar fi însemnat că renunţă la ideea că omul poate învinge forţa naturii.
Aşadar, merse mai departe…
I se uscase gura, însă pe pielea lui curgeau râuri de apă sărată. Îi era sete; neavând altă sursă de apă, îşi linse cu lăcomie umărul. Era sărat; o pungă de sare gronjoasă parcă i se vârâsse în gură. I se opri respiraţia. În cele din urmă îşi reveni. Rasufla greu intr-adevar, insa, cel putin acum, isi putea umple plamanii cu aer.
Căldura amuţise şi pietrificase parca totul. Omul părăsise de mult dunga alba a asfaltului smolit şi se afundase tot mai mult în pădurea ce se arăta timid dea lungul şoselei; ici colo un arbore, însă cu cat te îndepărtai mai mult de tot ceea ce înseamna urban, te avantai în sălbăticie.
Orătăniile disparuseră toate, iar vântul nu se auzea printre frunze. Singura mişcare era pasul greoi şi în reluare al omului ce păşea pe albia unui pârâu ce nu mai era – îl băuse soarele pană la ultima picatură.
………….
O umbră ce venea de undeva de sus opri mersul nostalgic al omului. Îşi ridică cu greu ochii ce se pironiseră-n pamant. Privi cerul. Acolo sus - schimbare. De undeva, din infinitul cerului, apăruse un punct cenuşiu; acesta se mari, iar in cele din urma, omul vazu diviziunea punctului într-o multitudine de punctuleţe care începură să se mărească din ce în ce mai mult. Apoi, acestea începură să se certe şi… deodată, pic. Omul tresări; îl atinsese pe obraz. Şi acest prim pic fu urmat de o sumedenie de clone ale lui.
…Şi ploaia începu sa ude colbul, şi odata cu el, şi omul care fu surprins de aceasta schimbare. Totuşi, deschise gura şi îşi potoli setea. Acum, stop! Trebuia să se oprească, însă norii îşi renegară în continuare pruncii. Un bici rece îi inundă tot trupul.
Se auzeau tobele ploii. Era mult freamăt în jur, însă regularitatea cu care picurii păstrau ritmul, facea ca tot celălalt zgomot sa fie înghiţit.
Dar omul vroia sa audă şi altceva decat ploaia! Îşi ascuţi pentru a doua oară urechile. Auzi cum ceva se târăşte într-o scorbură de copac bătrân. De abia atunci realiză că era ud până sub piele; apa din corpul său îşi depăşise procentul, iar asta îl cam sperie pe om. Fugi spre copac, iar desişul frunzişului acestuia îl protejă pe om.
Perdeaua de apa se trase odată cu înserarea care trase, la randul ei, perdeaua nopţii. Atunci omul îşi spuse ca va înnopta sub protectorul său, urmând să-şi continue drumul în zori.
Îşi rezemă capul pe o radacină care refuzase viermii pământului şi evadase spre aer. Omul privi spre înălţări. Luna se ivi mare şi rotundă deasupra lui. Îşi spuse omul ca avea sa fie o noapte lungă. Vru sa închidă ochii, şi chiar îi inchise pentru o clipă, însă îi apăru în minte chipul feciorelnic al lunii. O privi iar; niciodată nu i se mai paruse atât de diafană… Ar fi vrut-o doar pentru el. De ce să o mai împartă şi cu alţii? Apoi… văzu stelele. Era gelos pe ele; erau prea aproape de ea… ar fi vrut să fie în locul lor… sau măcar în locul uneia… Să facă schimb: el-stea, iar steua-om; el-sus pe cer, iar steaua-jos pe pământ.
…Şi o stea căzu, iar el se ridica la ceruri.
Aproape, atat de aproape de ea, şi totuşi mii de leghe distanţă de aleasa inimii. Îşi dorea să o atingă…şi această dorinţă, făcu sa nască în el credinţa în zei; zei uriaşi care să transforme cerul într-o masă de biliard, stelele-n bile, iar luna într-o gaură. Iar Zeus să ia tacul în mână şi să-l loveasca pe el, omul-stea-bila, să-l introducă în gaură, adică-n Lună. Atât. Iar apoi zeii să-şi oprească jocul; să fie doar ei doi: omul şi Luna.
…Vru să-şi îmbrăţişeze iubita, dar se trezi îmbrăţişând şi sărutând cu ardoare ţărâna. Scuipă, şi rămase cu un gust amar – fusese doar un vis din care se trezise tocmai când totul prinsese contur, iar el era atat de aproape de ea…
Se ridică oftând. Mulţumi copacului pentru ospitalitate şi privi în jur. Era ceaţă şi soarele nu era încă rotund. Era frig, însă omul nu vru sa ştie asta. Se dezbrăcă şi se spală în roua ierbii. Simţea cum pielea îi era săgetată din toate parţile, însă negă această durere. Fu nevoit, totuşi, sa recunoască că îi este frig atunci când îşi văzu mâinile învineţite şi reci ca de mormânt. Se îmbrăcă cu hainele-i arse, plouate şi uscate de căldura corpului său. Şi merse. Tremura. Ceaţa era tot mai densă; aerul – tăios şi rece; vântul sufla nervos şi ridica în aer covorul frunzelor vestejite. Se formă o tornadă ce matură tot mirosul toamnei târzii şi dispăru odată cu ea.
Cerul se acoperi cu o mazgaă albă care începu să curgă; întâi rar cu stelute mici, ca în cele din urmă, steluţele să se transforme în bulgări vătoşi care se spărgeau şi se transformau în praf, iar cristalele de praf alb se imprăştiară, prin magie, pe toata suprafaţa terrei. Ningea. Omul uită de frig şi râse. Îi clănţăneau dinţii, însă râdea; îl cuprinsese o isterie nebună. Ningea peste el, dar nici prin gand nu-i trecea sa se adapostească. Neaua îl transformă în om de zapadă, iar noaptea îl ingheţă. Era singurul om de zapada ce veghea pe tot întinsul alb.
Un timp, omul fu fericit ca era de zapadă, însa fericirea lui nu dură mult. Anchilozase şi i se părea că niciodată nu o sa mai poată sa zburde. Nu-şi mai simţea corpul; parca nici nu mai era al lui – se simţea străin de el. Ingheţase cu totul, sau nu! – ochii îi rămăsaseră calzi, pe ei îi mai putea mişca! Ochii lui urmareau un fulg de nea până când acesta se contopea cu plapuma moale şi catifelată a zăpezii. Ochii priviră în jos, se gândeau că pământului trebuie sa-i fie tare bine înfofolit astfel. Şi aveau dreptate, însă ceea ce nu ştiau ei, este ca un plăpând ghiocel tocmai prindea viaţă.
În dimineaţa următoare, soarele prinse curaj şi-şi trimise razele-i calde în toate colţurile albe ale întinsei tipsii de pământ şi astfel zăpada începu să se topească. Iar omul simţi că trăieşte. Alergă după fluturi şi mirosi florile. Se bucură pentru fiecare semn de viaţă. Acum soarele era bland şi iubitor şi dezmierda cu razele lui toata natura. Omul îşi aminti de albia pârâiaşului băut de soare. Alergă iute spre într-acolo. Zâmbi. Un pârâu vesel se ducea la vale vestind în drumul său venirea unui nou început.
Omul se gândi la existenta sa. I se paru ca viaţa trecuse pe lângă el ani şi ani de-a rândul şi el nu facuse nimic ca să o oprească. Vroia să se întoarcă acasă şi să trăiască.
Merse de-a lungul pârâiaşului până ce ajunse în dreptul singurei linii ce rămăsese alba – aceea a asfaltului.
Omul şi apa îşi luară rămas bun, nu înainte de a-şi promite reciproc ca vor trăi pe deplin.
Omul urmări dunga infinită… Undeva, mai departe, se vedeau două puncte negre pe albeaţa dungii. Râse şi plânse. Işi aminti de mire si de martor. Alergă. Şireturile fluturau vesele în aer; salutându-l. Işi încălţă mulţumit pantofii, trase aer în piept şi alergă spre viaţă!
28 octombrie 2010
Zbor
29 septembrie 2010
Ratacind prin ganduri
25 septembrie 2010
Semnatura de iubire
Miroase a frezie destinul.
Canta un mars.
Picura ploaia rochia de matase fina.
Doua zambete s-au adunat intr-unul
Doua trupuri - unul!
PS. Felicitari, Raluca&Florin!
7 iulie 2010
Cafea cu lapte
24 februarie 2010
Altfel de versuri...
Tu care plangi neincetat
cui dai aceste lacrimi?
Fire blajina, far' de lumina,
priveste-n urma lor si vezi.
Si pentru ce? De ce? Si ce?
Un zombi cu maini intinse,
ti-alina dor.
El stie unde spaima zace.
Cand timpul bate ceasul fix,
din mormant se scoala mortul.
Viziteaza un viu si-i cere socoteala
pentru lacrimi ce a lasat sa curga,
pentru clipele in care a promis
iubire vesnica si truda.
Iar vizitatul frica-n piept o simte
Si nici sa planga el nu poate,
caci inima i-a stat in loc,
iar ochii ii lucesc a moarte.
-Trezeste-te din agonie!,
ii striga zombi.
Ai toata viata-nainte,
nu esti pe moarte!
Dar ia aminte!
Prea multe lacrimi ai lasat sa curga!
De ce? Si pentru ce? Si ce?
-Am fost un las,
raspunde tanarul timid.
In fiecare dimineata,
privind-o cat e de frumoasa,
senina ca o zi cu soare...
Eu, m-am speriat.
Am hotarat sa plec.
Nu a simtit ea oare,
cum bate inima de tare?
Si am plecat.
Mi-e dor de ea!
De rasul ei candid,
de parul ei cel vanilat!
-Intoarce-te!, ii porunceste zombi.
-Sa ma intorc?
... Eu? Eu m-as intoarce.
Dar ea? Ea ma mai vrea?
Am sa ma intorc umil,
lasandu-mi ochii-n jos,
sub plecaciune.
...
Cand dimineata bate-n geam,
imparte lumea-n doua:
un zombi, in mormant se afunda;
un tanar, linistit,
spre casa vede drumul.
El, tanarul,
a sarutat obrazul fin.
Ochii iubitei s-au deschis.
Cu atata duiosie il privira!
Si buzele-i carnoase,
in delir,
soptira.
27 octombrie 2009
Speranta
…Si ce haos e dincolo de mine…si parca pentru cateva clipe am uitat sa mai exist si timpul s-a oprit. Totul era inghetat; tot: frunza, dobitoaca, suflare de om. Si chiar si vantul inghetase; si cea mai mica adiere se dezlipise de pe buzele copacilor ce fara ea au uitat sa mai respire. Si fara aceasta eliberare de oxigen, totul era pustiu si gol.
Sufletul meu s-a speriat de nimicirea goliciunii si a incercat sa se desprinda de ea. A luptat cu toate fortele, cele vazute si cele nevazute, dar zadarnic.
…In cele din urma a renuntat sa mai lupte. Atunci a inceput cu adevarat dezastrul! Si tot ce era inghetat s-a transformat in para de foc.
Si vantul te ardea pe spinare; si adierea care amutise inainte, era foc.
Si sufletele oamenilor erau arse, si inima, si trupul.
Se dezlantuisera cu adevarat fortele iadului.
…Dar undeva in arsul focului, licarea o lumina blanda; palpaia cu ultimile ei puteri. Era totusi o sansa pentru a salva lumea de dezastrul ce se abatuse asupra ei.
…Si ochii-mi erau indreptati spre speranta. Fara sa simt, o mana s-a lungit pentru a o atinge. Dar ea se indeparta tot mai mult…, tot mai mult…
2 iulie 2009
Sentinta
Scrie cu sange pe sfletul lor:
Despartire,
un singur cuvant,
ce poate, ar trebui sa doara,
dar nu.
De data asta,
lacrimile ce se scurg pe rapa unui rid adanc,
un izvor de fericire sunt.
Priveste in jurul tau si razi!
Fugi!
Un fluture, fara aripi, alearga.
Parfum, polen si…pleaca.
Galben.
Si mori de gelozie.
Plangi.
Da apa izvorului tau
si uda-l!
vine un fluture,
ineaca-l!
Du-l cu tine, raule,
in mare,
iar marea in ocean sa-l duca!
Parasit in mijlocul oceanului,
va strange malul si-si va ridica o movila.
Acolo, in desertul apei,
un fluture ce poarta cu el,
mereu,
curcubeul,
va sadi viata.
Razi!
Fugi, fluture!
Alearga!
23 decembrie 2008
Cautare
A inceput sa cada puful din aripi; erau atat de moi… Moliciunea lor ma inalta spre nourii albi de vata zaharisita. Dar acum, cand vreau sa urc spre neant, ele atarna ca doua maini fara vlaga. Ma trag spre ivan, facandu-si inaltarea spre stirbirea pamantului.
Am picurat roua vietii peste ele, insa apa s-a transformat in acid care a inceput sa arda. Si tot ceea ce a fost mladios si pur a devenit pulbere de cenusa uscata de vant.
…Fara aripi am ramas un homiculus. Hoinaresc pe strazi pustii fara nume… Strazi fara nume… Asa am ramas si eu – fara nume… Aripile ma faceau inger, iar acum…, acum sunt un oarecare pe o strada oarecare. Straduta asta mica si stramta ma face sa fiu si mai lipsit de libertate; imi stirbeste logosul!
Si ce esti inger cu aripi de cenusa arsa si lipsit de logos? Te-ai putea numi om, dar un om fara grai e pierdut in umanitate. Si atunci, ce esti? Stiu. Esti o senzatie ce vine si pleaca; esti un hoinar ratacit in singuratatea-i! Si atunci, pasul tau de ce mai face umbra pamantului? De ce nu lasi sa rasara viata semanata de zambetul pueril ce iubeste o zi torida de vara? Hoinarule, zambetul lui nu sadeste in tine penele fericirii? Nu?!? A….,da. Am uitat ca ti-a fost ars si sufletul. A ramas doar un trup frumos, dar putrezit inlauntrul lui. Si frumusetea-i trecatoare, insa cel putin acum ai ramas cu ea. E tot ce ti-a mai rams din spatiul celestru. Dar pentru cat timp? Caci, nu vezi, efemeritatea timpului, nu iarta nici macar divinitatea!
Si ce ai sa faci, inger ars, cand floarea frumusetii tale o sa ofileasca? Ti se va indeplini dorinta? Vei ajunge oare in neant? Dar ce folos daca nourii vatosi te vor lasa sa cazi?
Te va macina abisul si vei ajunge o molecula, un atom…
15 decembrie 2008
Din vremuri apuse
Dezacord
Un strop de vant
Ce sufla tare
In nepasare.
Zgarie in
Un colt de inima
Ce bate-n piept
La orice drept.
Si zile-s ere
Pierdute-n zare
Caci timpul nu-i
In varf de cui
Si vrand – nevrand
Vezi cum un gand
Prinde contur
Sus in azur
Zboara spre mine
Si eu nu sunt
Zboara spre tine
Si tot e bine
Zboara spre tine
Vine spre mine
Si eu nu sunt
Te ia pe tine!
Prinde un vis
Te arunca-n abis
Uita de tine
Ca si de mine
Ramai perplex
Fara reflex
Cu brate-ntinse
Tot necuprinse
In vad
La fel de fad
Un strop de vant
Iti bate-n gand.