22 ianuarie 2011

Actorul vietii

As putea sa traiesc oare toata viata jucand o farsa? O piesa proasta de teatru? ... Sincer nu stiu cine sunt... Care sunt eu? Ce sunt eu?

[...]

Oare am dat cu piciorul vietii? Fericirii? Oare toata viata o sa ma bantuie gandul "Ce ar fi fost daca..." Si totusi, gandindu-ma la trecut, nu regret decizia finala; regret doar ca am fost condusa de naivitate in cateva puncte ale vietii trecute. Atat.

[...]

Cu fiecare secunda ce trece ma simt tot mai straina: de mine, de tine, de celalalt, de cealalta, de toata multitudinea personajelor. Si de tot freamatul vietii in general!
Fericirea e doar o sintagma; un vis hedonic, o fantasmagorie. Poate ca... poate ca, totusi, a existat aievea... cand zmeii furau frumusete.

Astazi? Astazi fericirea nu mai exista; s-a pierdut in neant. Astazi, a ramas doar un act: mimam fericirea. Eu? Eu sunt cel mai bun actor. Rad, zambesc, iubesc - toate simple acte in piesa pe care o joc zi de zi, ora de ora, minut de minut, secunda de secunda, clipa de clipa... Si ajung sa intreb: "Cine sunt eu?", intrebare repetata la nesfarsit. De ce? Nimeni nu cunoaste actorul; se cunosc doar personajele interpretate impecabil. Noaptea, cand pleoapele se dedau lui Ene, actorul se dezbraca de personaj, isi intinde trupul si-si lasa gandul sa zburde. E el, dar nimeni nu poate sa-l cunoasca si sa raspunda framantarii: "Cine sunt eu?" Insa si in vis, singurele clipe de a fi incep sa dispara. Noaptea isi pierde linistea si urla infipta in spini, caci fiecare ratacire a sufletului devine malefica si-l doare; e transpus in lumi oculte, unde e obligat sa respire mucegai si sa se zbata in panza vaduvei. Asa e el? Un intemnitat al propriei fiinte? Caci daca, saracul actor, e cel din noapte... mai bine noaptea sa-l uite! Sa-l sara! Sa-l lase mascat pe vecie, oricum, nimeni nu-l stie!

Niciun comentariu: