Zăpuşeală. Pe umbra unui om se prelinge o picatură de sudoare. Îi era cald, îşi duse mâna la frunte, şi-o şterse, cu o mişcare leneşă, apoi privi depărtarea. Nu mişca orizontul; pesemne amorţise, iar vântului îi era lene să adie.
Omul vru sa meargă, însă cauciucul din talpa pantofului drept, îl opri – se lipise de smoala asfaltului, iar smoala avu grijă să se contopească cu el. Deveniră un întreg şi nu vrură sub nicio formă, să renunţe la această întregire a lor. Când omul realiză asta, cedă. Îşi lăsă pantoful cu aleasa inimii, sau mai degrabă, a tălpii lui. Îl lăsă şi pe stângul, să fie martorul iubirii celor doi miri.
Mergea desculţ omul.
Soarele se transformă la amiază într-un vulcan ce clocotea nervos. Din când în când, scuipa bucăţi de lavă arsă. O bucată de lavă îi nimeri pălăria de paie ce şi-o îndesase pe cap; o arse facând-o scrum. Acum soarele îi bătea în cap, iar smoala îi clocotea sub picioare. Cu toate acestea, nu se opri. Ştia că o pauză i-ar fi fost fatală, deoarece picioarele ar fi refuzat să se mai pună în mişcare, iar asta i-ar fi adus topirea, sau poate chiar, carbonizarea, rămânând, îintr-un final, doar cenuşă. O pauză ar fi însemnat că se dă bătut, ar fi însemnat că renunţă la ideea că omul poate învinge forţa naturii.
Aşadar, merse mai departe…
I se uscase gura, însă pe pielea lui curgeau râuri de apă sărată. Îi era sete; neavând altă sursă de apă, îşi linse cu lăcomie umărul. Era sărat; o pungă de sare gronjoasă parcă i se vârâsse în gură. I se opri respiraţia. În cele din urmă îşi reveni. Rasufla greu intr-adevar, insa, cel putin acum, isi putea umple plamanii cu aer.
Căldura amuţise şi pietrificase parca totul. Omul părăsise de mult dunga alba a asfaltului smolit şi se afundase tot mai mult în pădurea ce se arăta timid dea lungul şoselei; ici colo un arbore, însă cu cat te îndepărtai mai mult de tot ceea ce înseamna urban, te avantai în sălbăticie.
Orătăniile disparuseră toate, iar vântul nu se auzea printre frunze. Singura mişcare era pasul greoi şi în reluare al omului ce păşea pe albia unui pârâu ce nu mai era – îl băuse soarele pană la ultima picatură.
………….
O umbră ce venea de undeva de sus opri mersul nostalgic al omului. Îşi ridică cu greu ochii ce se pironiseră-n pamant. Privi cerul. Acolo sus - schimbare. De undeva, din infinitul cerului, apăruse un punct cenuşiu; acesta se mari, iar in cele din urma, omul vazu diviziunea punctului într-o multitudine de punctuleţe care începură să se mărească din ce în ce mai mult. Apoi, acestea începură să se certe şi… deodată, pic. Omul tresări; îl atinsese pe obraz. Şi acest prim pic fu urmat de o sumedenie de clone ale lui.
…Şi ploaia începu sa ude colbul, şi odata cu el, şi omul care fu surprins de aceasta schimbare. Totuşi, deschise gura şi îşi potoli setea. Acum, stop! Trebuia să se oprească, însă norii îşi renegară în continuare pruncii. Un bici rece îi inundă tot trupul.
Se auzeau tobele ploii. Era mult freamăt în jur, însă regularitatea cu care picurii păstrau ritmul, facea ca tot celălalt zgomot sa fie înghiţit.
Dar omul vroia sa audă şi altceva decat ploaia! Îşi ascuţi pentru a doua oară urechile. Auzi cum ceva se târăşte într-o scorbură de copac bătrân. De abia atunci realiză că era ud până sub piele; apa din corpul său îşi depăşise procentul, iar asta îl cam sperie pe om. Fugi spre copac, iar desişul frunzişului acestuia îl protejă pe om.
Perdeaua de apa se trase odată cu înserarea care trase, la randul ei, perdeaua nopţii. Atunci omul îşi spuse ca va înnopta sub protectorul său, urmând să-şi continue drumul în zori.
Îşi rezemă capul pe o radacină care refuzase viermii pământului şi evadase spre aer. Omul privi spre înălţări. Luna se ivi mare şi rotundă deasupra lui. Îşi spuse omul ca avea sa fie o noapte lungă. Vru sa închidă ochii, şi chiar îi inchise pentru o clipă, însă îi apăru în minte chipul feciorelnic al lunii. O privi iar; niciodată nu i se mai paruse atât de diafană… Ar fi vrut-o doar pentru el. De ce să o mai împartă şi cu alţii? Apoi… văzu stelele. Era gelos pe ele; erau prea aproape de ea… ar fi vrut să fie în locul lor… sau măcar în locul uneia… Să facă schimb: el-stea, iar steua-om; el-sus pe cer, iar steaua-jos pe pământ.
…Şi o stea căzu, iar el se ridica la ceruri.
Aproape, atat de aproape de ea, şi totuşi mii de leghe distanţă de aleasa inimii. Îşi dorea să o atingă…şi această dorinţă, făcu sa nască în el credinţa în zei; zei uriaşi care să transforme cerul într-o masă de biliard, stelele-n bile, iar luna într-o gaură. Iar Zeus să ia tacul în mână şi să-l loveasca pe el, omul-stea-bila, să-l introducă în gaură, adică-n Lună. Atât. Iar apoi zeii să-şi oprească jocul; să fie doar ei doi: omul şi Luna.
…Vru să-şi îmbrăţişeze iubita, dar se trezi îmbrăţişând şi sărutând cu ardoare ţărâna. Scuipă, şi rămase cu un gust amar – fusese doar un vis din care se trezise tocmai când totul prinsese contur, iar el era atat de aproape de ea…
Se ridică oftând. Mulţumi copacului pentru ospitalitate şi privi în jur. Era ceaţă şi soarele nu era încă rotund. Era frig, însă omul nu vru sa ştie asta. Se dezbrăcă şi se spală în roua ierbii. Simţea cum pielea îi era săgetată din toate parţile, însă negă această durere. Fu nevoit, totuşi, sa recunoască că îi este frig atunci când îşi văzu mâinile învineţite şi reci ca de mormânt. Se îmbrăcă cu hainele-i arse, plouate şi uscate de căldura corpului său. Şi merse. Tremura. Ceaţa era tot mai densă; aerul – tăios şi rece; vântul sufla nervos şi ridica în aer covorul frunzelor vestejite. Se formă o tornadă ce matură tot mirosul toamnei târzii şi dispăru odată cu ea.
Cerul se acoperi cu o mazgaă albă care începu să curgă; întâi rar cu stelute mici, ca în cele din urmă, steluţele să se transforme în bulgări vătoşi care se spărgeau şi se transformau în praf, iar cristalele de praf alb se imprăştiară, prin magie, pe toata suprafaţa terrei. Ningea. Omul uită de frig şi râse. Îi clănţăneau dinţii, însă râdea; îl cuprinsese o isterie nebună. Ningea peste el, dar nici prin gand nu-i trecea sa se adapostească. Neaua îl transformă în om de zapadă, iar noaptea îl ingheţă. Era singurul om de zapada ce veghea pe tot întinsul alb.
Un timp, omul fu fericit ca era de zapadă, însa fericirea lui nu dură mult. Anchilozase şi i se părea că niciodată nu o sa mai poată sa zburde. Nu-şi mai simţea corpul; parca nici nu mai era al lui – se simţea străin de el. Ingheţase cu totul, sau nu! – ochii îi rămăsaseră calzi, pe ei îi mai putea mişca! Ochii lui urmareau un fulg de nea până când acesta se contopea cu plapuma moale şi catifelată a zăpezii. Ochii priviră în jos, se gândeau că pământului trebuie sa-i fie tare bine înfofolit astfel. Şi aveau dreptate, însă ceea ce nu ştiau ei, este ca un plăpând ghiocel tocmai prindea viaţă.
În dimineaţa următoare, soarele prinse curaj şi-şi trimise razele-i calde în toate colţurile albe ale întinsei tipsii de pământ şi astfel zăpada începu să se topească. Iar omul simţi că trăieşte. Alergă după fluturi şi mirosi florile. Se bucură pentru fiecare semn de viaţă. Acum soarele era bland şi iubitor şi dezmierda cu razele lui toata natura. Omul îşi aminti de albia pârâiaşului băut de soare. Alergă iute spre într-acolo. Zâmbi. Un pârâu vesel se ducea la vale vestind în drumul său venirea unui nou început.
Omul se gândi la existenta sa. I se paru ca viaţa trecuse pe lângă el ani şi ani de-a rândul şi el nu facuse nimic ca să o oprească. Vroia să se întoarcă acasă şi să trăiască.
Merse de-a lungul pârâiaşului până ce ajunse în dreptul singurei linii ce rămăsese alba – aceea a asfaltului.
Omul şi apa îşi luară rămas bun, nu înainte de a-şi promite reciproc ca vor trăi pe deplin.
Omul urmări dunga infinită… Undeva, mai departe, se vedeau două puncte negre pe albeaţa dungii. Râse şi plânse. Işi aminti de mire si de martor. Alergă. Şireturile fluturau vesele în aer; salutându-l. Işi încălţă mulţumit pantofii, trase aer în piept şi alergă spre viaţă!
