“M-am indragostit de ceva inexistent, de o idee ce mi-a venit intr-o zi. Nu a fost niciodata, insa taria dorintei mele a facut sa se nasca o iubire.”
A iubi – tristete; sentiment juvenil ce nu-si gaseste alinare. Obsesie, poate, caci cerebelului ii scartie rotitele. Au ramas neunse – motiv al uitarii profundului sentiment: iubire.
Paratule, ti s-a spus sa iubesti si poate ai fi iubit daca te-ar fi atins uriasele aripi albe si moi ale unui inger, unul pamantean coborat din cer, doar pentru tine. Ai fi iubit, poate, prima fiinta ce avea sa urmeze drumul tau; ce avea sa calce pe umbra pasilor taisi sa sadeasca-n urma-ti roadele iubirii voastre! Ai fi putut iubi chiar si intinsul orizont, daca acesta s-ar fi apropiat de tine!
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
Pierdere – o briza usoara de vara.
…Si totul se opreste; in clepsidra Terrei, timpul s-a scurs.
A vrut sa fie iubit si cand i-a sosit timpul, i s-a spus ca firul dragostei si-a gasit sfarsitul infinit. A plans. Lacrimi – negare. Si a inceput sa urasca tot ce a iubit sau tot ce ar fi putut sa iubeasca. A inceput prin a-si nega existenta si a sfarsit prin acceptarea a tot ceea ce era malefic. Asa si-a inceput defaimarea.
Dezastru; monstros dezastru – tot ce atingea devenea hidos si lipsit de viata.
In el lua nastere o alta fiinta ce cunostea doar pacatul si dorinta de razbunare. Cel care, odata, si-a dorit iubirea zacea aproape mort in balta de sange a unei vene umflate de manie.
Pe cel cu ura sadita in suflet, n-avea sa-l induplece nimic. Ai fi putut crede ca era pruncul Satanei…, sau cel putin, neam cu ea.
Intr-o zi, cand Soarele iesise la plimbare pe straziile pustii si prafuite, malefica fiinta isi facu si ea simtita prezenta pe o ulita ingusta si de piatra cubica, ascutita in colturi si foarte lucioasa.
Soare – lumina – puritate. Si atunci incepu sa urasca Soarele. Ar fi vrut ca peste Univers sa cada intunericul, o cortina neagra si grea.
Intuneric – noapte. Da, daca era ceva care sa-i placa, acel ceva era noaptea. Nutrea un plan al pierderii de lumina, insa planul lui nu-si gasi materializare, lumina soarelui indarjindu-se sa fie mai puternica cu fiecare miscare pe care fiinta o facea. Folosindu-se de puterea neagra, smulse cuburile de piatra si arunca cu ele dupa Soare, insa acesta nici macar o fractiune de secunda nu si-a pierdut stralucirea. Iar asta i-a adus multa neliniste; isi dorea cu atata inversunare ca intunericul sa troneze, incat nu realiza ca ceva se intamplacu el. De ceva vreme, puterile i se sleisera, forta si taria care-l intampinasera la inceput, acum le cam pierduse. Era un cadavru ce umbla; era un zombi ce nu avea stare si hoinarea singur pe strazile infundate ale orasului.
Ii ura pe toti. Ura chiar si noaptea care reusise sa-i aline uratul singuratatii… Acum ii ura pe toti. Altadata i-ar fi iubit. Da, i-ar fi putut iubi pe toti… Dar acum… acum l-a ucis pentru totdeauna pe cel care se cuibarise in sangele unei vene muntoase.
Incordare, o clipa de slabiciune si ar fi inceput balansul; l-ar fi primit tarana la sanul ei. Oricum, omenirea isi dorea moartea lui. O,da! Si Cerul! Acolo sus, se zvonea c-ar fi singura creatura pe care Domnul a pierdut-o in totalitate. Atunci s-a gandit divinitatea sa rupa o raza de soare! Si o rupse; presera peste ea tarana. O fiinta aproape umana lua nastere. Trup de om, insa omului acesta ii crescuse in spate ceva de care doar ingerii se pot bucura.
Il vazu.era tot acolo. Incercarea lui de a nu se clatina, il facuse sa inradacineasca, adica… unghiile falangelor inferioare se prelungisera peste masura si se infipsesera cu indrazneala in lut. Tinea ochii inchisi si urechiile si le astupase cu clei – nu vroia sa vada si sa auda nimic din tot ce se intampla in jurul lui.
Probabil isi dorea o metamorfozare. Un copac, un copac cu spini puternici si plini de venin.
Insa ultima fiinta creata, il atinse cu ceva atat de moale… Deschise ochii. Alb.
…Si totusi, cel care putea iubi, nu murise. O lacrima ce incepu sa–i ude oblazul sterse dorinta metamorfozei. Facu un pas – durere – unghiile se rupsera si ramasera moarte in adincimi.
Intinse o mana tremuranda ce atinse divinele aripi. Era al lui; ii fusese trimis. Si planse.
Pierdere – o briza usoara de vara.
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
…Isi amintea…
Ar fi putut iubi Universul; acum da, il putea iubi. I-a fost trimis un inger, unul pamantean, doar pentru el.
“M-am indragostit de ceva ce exista; de o idee materializata in fapt, pentru totdeauna. Taria dorintei mele a facut sa nasca o iubire.” – ultimele cuvinte ale unei fiinte parate la instanta celesta, fiinta ce a invatat sa iubeasca si care a fost iubita de ingeri.
Suprema dovada a dragostei: sa fi iubit de ingeri.
A iubi – tristete; sentiment juvenil ce nu-si gaseste alinare. Obsesie, poate, caci cerebelului ii scartie rotitele. Au ramas neunse – motiv al uitarii profundului sentiment: iubire.
Paratule, ti s-a spus sa iubesti si poate ai fi iubit daca te-ar fi atins uriasele aripi albe si moi ale unui inger, unul pamantean coborat din cer, doar pentru tine. Ai fi iubit, poate, prima fiinta ce avea sa urmeze drumul tau; ce avea sa calce pe umbra pasilor taisi sa sadeasca-n urma-ti roadele iubirii voastre! Ai fi putut iubi chiar si intinsul orizont, daca acesta s-ar fi apropiat de tine!
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
Pierdere – o briza usoara de vara.
…Si totul se opreste; in clepsidra Terrei, timpul s-a scurs.
A vrut sa fie iubit si cand i-a sosit timpul, i s-a spus ca firul dragostei si-a gasit sfarsitul infinit. A plans. Lacrimi – negare. Si a inceput sa urasca tot ce a iubit sau tot ce ar fi putut sa iubeasca. A inceput prin a-si nega existenta si a sfarsit prin acceptarea a tot ceea ce era malefic. Asa si-a inceput defaimarea.
Dezastru; monstros dezastru – tot ce atingea devenea hidos si lipsit de viata.
In el lua nastere o alta fiinta ce cunostea doar pacatul si dorinta de razbunare. Cel care, odata, si-a dorit iubirea zacea aproape mort in balta de sange a unei vene umflate de manie.
Pe cel cu ura sadita in suflet, n-avea sa-l induplece nimic. Ai fi putut crede ca era pruncul Satanei…, sau cel putin, neam cu ea.
Intr-o zi, cand Soarele iesise la plimbare pe straziile pustii si prafuite, malefica fiinta isi facu si ea simtita prezenta pe o ulita ingusta si de piatra cubica, ascutita in colturi si foarte lucioasa.
Soare – lumina – puritate. Si atunci incepu sa urasca Soarele. Ar fi vrut ca peste Univers sa cada intunericul, o cortina neagra si grea.
Intuneric – noapte. Da, daca era ceva care sa-i placa, acel ceva era noaptea. Nutrea un plan al pierderii de lumina, insa planul lui nu-si gasi materializare, lumina soarelui indarjindu-se sa fie mai puternica cu fiecare miscare pe care fiinta o facea. Folosindu-se de puterea neagra, smulse cuburile de piatra si arunca cu ele dupa Soare, insa acesta nici macar o fractiune de secunda nu si-a pierdut stralucirea. Iar asta i-a adus multa neliniste; isi dorea cu atata inversunare ca intunericul sa troneze, incat nu realiza ca ceva se intamplacu el. De ceva vreme, puterile i se sleisera, forta si taria care-l intampinasera la inceput, acum le cam pierduse. Era un cadavru ce umbla; era un zombi ce nu avea stare si hoinarea singur pe strazile infundate ale orasului.
Ii ura pe toti. Ura chiar si noaptea care reusise sa-i aline uratul singuratatii… Acum ii ura pe toti. Altadata i-ar fi iubit. Da, i-ar fi putut iubi pe toti… Dar acum… acum l-a ucis pentru totdeauna pe cel care se cuibarise in sangele unei vene muntoase.
Incordare, o clipa de slabiciune si ar fi inceput balansul; l-ar fi primit tarana la sanul ei. Oricum, omenirea isi dorea moartea lui. O,da! Si Cerul! Acolo sus, se zvonea c-ar fi singura creatura pe care Domnul a pierdut-o in totalitate. Atunci s-a gandit divinitatea sa rupa o raza de soare! Si o rupse; presera peste ea tarana. O fiinta aproape umana lua nastere. Trup de om, insa omului acesta ii crescuse in spate ceva de care doar ingerii se pot bucura.
Il vazu.era tot acolo. Incercarea lui de a nu se clatina, il facuse sa inradacineasca, adica… unghiile falangelor inferioare se prelungisera peste masura si se infipsesera cu indrazneala in lut. Tinea ochii inchisi si urechiile si le astupase cu clei – nu vroia sa vada si sa auda nimic din tot ce se intampla in jurul lui.
Probabil isi dorea o metamorfozare. Un copac, un copac cu spini puternici si plini de venin.
Insa ultima fiinta creata, il atinse cu ceva atat de moale… Deschise ochii. Alb.
…Si totusi, cel care putea iubi, nu murise. O lacrima ce incepu sa–i ude oblazul sterse dorinta metamorfozei. Facu un pas – durere – unghiile se rupsera si ramasera moarte in adincimi.
Intinse o mana tremuranda ce atinse divinele aripi. Era al lui; ii fusese trimis. Si planse.
Pierdere – o briza usoara de vara.
Dragoste – nisipul fierbinte al marii.
…Isi amintea…
Ar fi putut iubi Universul; acum da, il putea iubi. I-a fost trimis un inger, unul pamantean, doar pentru el.
“M-am indragostit de ceva ce exista; de o idee materializata in fapt, pentru totdeauna. Taria dorintei mele a facut sa nasca o iubire.” – ultimele cuvinte ale unei fiinte parate la instanta celesta, fiinta ce a invatat sa iubeasca si care a fost iubita de ingeri.
Suprema dovada a dragostei: sa fi iubit de ingeri.
