27.01.2011

Pe obrajii unui copil se rostogolesc lacrimi de durere. In neputinta sa, omul cerseste o minune. Spera si incepe sa creada. Vrea un Dumnezeu, insa Dumnezeu intarzie sa apara. Omul plange si blesteama. "Singurul Dumnezeu sunt eu!", isi spuse. Lua pruncul in brate si alerga ca un nebun la Urgente; salvarea lui era in mainile doctorilor.

Pe varf de carbune

In gandul lui ratacit de veacuri,

mainile gasira alinare.

Povesti in imagini.

Intr-o lume mizera,

cuvinte nule.

Vrea un joc cu oameni mari,

cu oameni ce-si canta iubirea!

Suflete plang de nepasare si inima doare.

Priveste mainile cum scriu scrisoare!

Nu mie, nici tie,

nici celui ce va sa vie!

Scriu doar sa fie.

Actorul vietii

As putea sa traiesc oare toata viata jucand o farsa? O piesa proasta de teatru? ... Sincer nu stiu cine sunt... Care sunt eu? Ce sunt eu?

[...]

Oare am dat cu piciorul vietii? Fericirii? Oare toata viata o sa ma bantuie gandul "Ce ar fi fost daca..." Si totusi, gandindu-ma la trecut, nu regret decizia finala; regret doar ca am fost condusa de naivitate in cateva puncte ale vietii trecute. Atat.

[...]

Cu fiecare secunda ce trece ma simt tot mai straina: de mine, de tine, de celalalt, de cealalta, de toata multitudinea personajelor. Si de tot freamatul vietii in general!
Fericirea e doar o sintagma; un vis hedonic, o fantasmagorie. Poate ca... poate ca, totusi, a existat aievea... cand zmeii furau frumusete.

Astazi? Astazi fericirea nu mai exista; s-a pierdut in neant. Astazi, a ramas doar un act: mimam fericirea. Eu? Eu sunt cel mai bun actor. Rad, zambesc, iubesc - toate simple acte in piesa pe care o joc zi de zi, ora de ora, minut de minut, secunda de secunda, clipa de clipa... Si ajung sa intreb: "Cine sunt eu?", intrebare repetata la nesfarsit. De ce? Nimeni nu cunoaste actorul; se cunosc doar personajele interpretate impecabil. Noaptea, cand pleoapele se dedau lui Ene, actorul se dezbraca de personaj, isi intinde trupul si-si lasa gandul sa zburde. E el, dar nimeni nu poate sa-l cunoasca si sa raspunda framantarii: "Cine sunt eu?" Insa si in vis, singurele clipe de a fi incep sa dispara. Noaptea isi pierde linistea si urla infipta in spini, caci fiecare ratacire a sufletului devine malefica si-l doare; e transpus in lumi oculte, unde e obligat sa respire mucegai si sa se zbata in panza vaduvei. Asa e el? Un intemnitat al propriei fiinte? Caci daca, saracul actor, e cel din noapte... mai bine noaptea sa-l uite! Sa-l sara! Sa-l lase mascat pe vecie, oricum, nimeni nu-l stie!